Vă întrebați poate ce căută o navă care nici măcar nu este operațională într-un articol de genul “Nave celebre”…
Acesta nu poate fi un articol clasic din seria “Nave celebre” pentru simplul motiv că nu prea avem ce povesti din isprăvile operaționale ale navei, așa cum nici datele sale tehnice nu le putem detalia prea mult pentru simplul fapt că nu sunt publice.
Dar hai să încerc să vă explic de ce această clasă de nave și-a găsit totuși locul în această serie de articole.
Există câteva momente definitorii în istoria evoluției armelor de după cel de-al doilea război mondial: primul a fost arma nucleară care a schimbat toate regulile cunoscute și aplicate până atunci în războaie dar și în relațiile diplomatice dintre state, al doilea a fost arma de precizie, arma ghidată și mă refer la ea în sens larg, nu într-unul restrâns, începând de la bomba ghidată până la racheta de croazieră. Ultima găselniță a omenirii în ceea ce privește arsenalul lui Marte sunt rachetele hipersonice și ele de natură a duce la reinventarea măsurilor de protecție împotriva lor, căci, după cum știm, fiecare acțiune are și contra-acțiunea sa.
Părerea mea, dar și a altora, este că, în acest moment, asistăm la o nouă schimbare dramatică a modalităților prin care purtăm războaiele și a armelor cu care le purtăm. Pe scurt, a venit cu adevărat rândul erei „Star Wars” sau „Star Trek”, fiecare ce serial preferă. De ce zic asta? Păi hai să ne uităm puțin la tehnologia la care se lucrează intens și care, a început să fie folosită pe scară largă: drone cu un coeficient de inteligență în creștere, lupta în rețea, „cyberwar”, mutarea câmpului de luptă în spațiul cosmic, tehnologia „stealth”, racheta hipersonică, asta ca să dau câteva exemple facile…
Din aceeași categorie cu „Zumwalt” face parte, în opinia mea și controversatul F35 care, cel puțin așa a fost gândit, va schimba complet regulile și modalitățile în care se vor purta luptele în aer, dar, pentru motive evidente – vezi titlul articolului – noi ne vom opri la „Zumwalt” și la ce vor americanii să facă cu el.
Este destul de greu să punctezi chestii tehnice la un program în esență strict secret dar câteva lucruri se cunosc și, prin urmare, putem încerca să deducem, așa, ca amatorii pasionați, cam ce este cu acest „Zumwalt” și ce vor americanii de la el.
În esență „Zumwalt” este un program extrem de scump! Foarte scump, astfel încât de la vreo 32 de unități planificate inițial, s-a ajuns la limitarea programului la numai trei unități. Răutăcioșii vor spune că americanii s-au temut de o reeditare a programului JSF în domeniul naval dar și că, nava nu este chiar atât de bună pe cât pretind constructorii ei, existând chiar suspiciuni și nenumărate discuții privind slabele calități nautice ale navei, îndeosebi pe mare montată.
Până una alta, cum – necum, DDG 1000 – USS ZUMWALT, prima navă a clasei, a finalizat de curând a doua serie de teste pe mare, la care au participat atât viitori membri ai echipajului cât și câțiva jurnaliști, aceștia fiind chiar lăsați sa tragă câteva cadre la bordul său.
În cele ce urmează voi detalia câteva dintre caracteristicile sale, cele care mi se par relevante pentru a da navei un loc în seria „Nave celebre”.
La cele 14.798 de tone nava este mare. Am putea spune că se înscrie în tendințele recente de a mări deplasamentul navelor de luptă. Dar nu numai deplasamentul este cel care atribuie navei o clasificare (corveta, OPV, fregată, distrugător, crucișător etc) cât și funcțiunile navei și destinația sa principală. Cu amărăciune pot face foarte ușor analogia cu OPV-urile noastre cu deplasament de fregate… Deși clasificat de US Navy drept distrugător, nava este mai mare decât crucișătoarele clasei „Ticonderoga” aflate încă în serviciu dar și decât distrugătoarele clasei „Arleigh Burke”, și ele în serviciu, și ele aproape la fel de mari precum crucișătoarele clasei „Ticonderoga”.
Presa din SUA a insistat chiar să-l denumească „battleship” poate și datorită faptului că are cele mai mari instalații artileristice montate pe o navă de luptă de la cel de-al doilea război mondial încoace, cele doua turele operând tunuri de 155 mm. James Holmes, profesor de strategie la Naval War College insistă să ne spună, și ne demonstrează că, „Zumwalt” nu este așa ceva, dar poate ar trebui să fie… (http://nationalinterest.org/feature/us-navys-lethal-new-stealth-destroyer-no-battleship-14593)
Profesorul ne spune că, dacă tragem linie, la sfârșitul zilei, „Zumwalt” este în esență o navă optimizată pentru a performa cu succes o activitate aparent banală, și anume bombardamentul litoralului adversarului dar și în adâncimea teritoriului (capabilitate care a dispărut atunci când ultimul cuirasat de clasă Iowa a fost retras din serviciul activ și transformat în muzeu). Aparent banal poate pentru noi dar pușcașii marini americani vor vedea cu alți ochi aceste capabilități!
Sistemul de propulsie inovator este capabil să pună la bătaie nu mai puțin de 78 de MW dintr-o combinație de turbine cu gaz produse de Rolls-Royce. Prin comparație, port-avioanele clasei „Nimitz”, nave a căror energie este produsă de două reactoare nucleare, sunt capabile de 194 de MW. Sistemul de propulsie, denumit IEP („integrated electric propulsion”) și ale cărui caracteristici generale le puteți găsi cu ușurință pe „Wikipedia”, mai este folosit de distrugătoarele britanice Type 45 – „Daring” class și va fi folosit și de port-avioanele de clasă „Queen Elizabeth” ce urmează a fi lansate.
Am aflat din presă că sistemul a avut parte de probleme, cel puțin distrugătoarele de clasă „Daring” acuzând căderi totale ale sistemului pe parcursul unor marșuri. Nici cel de pe „Zumwalt” nu a fost scutit de probleme cauzând întârzieri întregului program. Este explicabil în condițiile în care vorbim de un sistem complet nou și inovator, este ceea ce în general este catalogat ca încadrându-se în bolile copilăriei. Tot din presă aflăm că la jumătatea lui Ianuarie 2016, inginerii au tăiat o parte a cocii lui „Zumwalt” pentru a efectua reparații la sistemul de propulsie. Reparațiile au fost efectuate cu succes întrucât în Martie 2016 nava a efectuat cea de-a doua ieșire pe mare, programată inițial în Februarie.
Ceea ce mi se pare cu adevărat important în cazul lui „Zumwalt” este ușurința cu care acesta este proiectat să direcționeze energia electrică între mijloacele de propulsie, sistemele de armament și senzorii navei fără a fi necesare echipamente auxiliare separate și special destinate acestui scop. Evident, această capacitate va fi cu adevărat pusă la încercare în momentul în care primele tunuri electro-magnetice vor echipa unitățile clasei.
O altă caracteristică definitorie pentru designul acestei nave este capacitatea „stealth”. Făcând o scurtă analogie cu domeniul aviatic aș îndrăzni să spun că „Zumwalt” este un fel de F117 în domeniul naval, deși nu este prima încercare de acest fel a marinei americane. Proiectul „Sea Shadow” (puteți găsi informații tot pe „Wikipedia”) a fost un prim experiment (anii 1980) al marinei americane având ca obiect navele „stealth”, experiment comun al DARPA, US Navy și Lockhead Martin.
„Zumwalt” se evidențiază printr-o formă deosebită, angulară, o cocă și o suprastructură neobișnuite până acum la o navă militară și, în esență, printr-o formă „curată”, eliberată de antene, radare, parapeți și de cam orice ar putea contribui la reflecția undelor radar. Materialele folosite au și ele aceleași proprietăți de natură a ajuta la crearea unei semnături radar cât mai reduse.
Valuri de cerneală au curs pe tema stabilității navelor clasei „Zumwalt” datorită formei sale deosebite, oarecum asemănătoare cu unele dintre navele secolului XIX, diferiți experți exprimându-și îngrijorările în ceea ce privește stabilitatea navei pe mare montată.
Rămâne de văzut. Primele teste s-au desfășurat iarna, în Oceanul Atlantic de Nord, o zonă nu tocmai liniștită. Totuși, cu ocazia primei ieșiri din Decembrie 2015 în Golful Maine nava a avut de înfruntat doar valuri de 2,5 – 3,3 metri așa că mai avem de așteptat în ceea ce privește stabilitatea pe mare montată… De altfel, US Navy susține că toate aceste critici sunt nefondate (că doar n-or spune că designul e un eșec major, nu?) modelele la scară ale cocii lui „Zumwalt” fiind testate și răs-testate în condiții de mare montată, designul făcând față cu succes unei mări de Forța 8 și chiar 9. Oficialul US Navy a adăugat mai apoi că, fără nici un echivoc, nava poate opera în condiții de siguranță pe mare de Forța 7 și 8, adăugând că, în condiții extreme toate navele sunt în pericol. S-ar părea că cerințele și standardele US Navy de evaluare a calităților nautice ale unei nave iau în considerare vânturi de 100 de noduri aceștia luând ca model Uraganul Camille, o furtună de categoria a 5-a, care a lovit în 1969.
Jurnaliștii prezenți la bordul „Zumwalt” cu ocazia celei de-a doua ieșiri pe mare au afirmat că nava a avut o înclinare de 7 – 8 grade în cazul unor viraje luate la viteze mai mari de 30 de noduri. Aceste teste s-au efectuat și cu ocazia primei ieșiri pe mare când nava a fost accelerată până aproape de viteza maximă de unde a fost capabilă să oprească complet în circa 90 de secunde. Rear Adm. Downey a spus că nava răspunde din ce în ce mai bine pe măsură ce este accelerată adăugând și că sistemul de propulsie s-a făcut remarcat (în bine) îndeplinind toate testele la care a fost supus.
USS Zumwalt in teste pe mare
Miza este foarte mare și, într-adevăr, marina SUA trebuie să știe foarte bine de ce este capabilă această arhitectură navală, cu atât mai mult cu cât plănuiesc să o utilizeze și pentru un nou crucișător, CG(X).
Revenind la capabilitățile „stealth” ale navei, ele se pare că au fost confirmate cu ocazia celei de-a doua ieșiri pe mare, cea din Martie 2016. Astfel, nava prezintă o semnătura radar foarte redusă, asemănătoare cu cea a unui trauler de pescuit. Mai mult decât atât, pe timpul ieșirii, nava utilizează o serie de amplificatoare a semnalului radar pentru evitarea oricăror incidente pe mare. Ceva asemănător utilizează si velierele de agrement pentru a fi mai vizibile pe radarul navelor din zonă. Aș adăuga că această măsură a amplificării semnalului radar este utilizată și ori de câte ori este detectată în zonă vreo navă de pescuit rusească…
Un alt element care definește „Zumwalt” este sistemul artileristic, denumit în traducere liberă „sistem avansat de artilerie” capabil să lovească ținte terestre la o distanță de 83 de mile marine. Nu se cunoaște însă cu exactitate care este eficiența acestui „sistem avansat de artilerie” împotriva țintelor navale aflate pe mare. Chiar dacă sistemul ar putea fi folosit și împotriva țintelor navale, în ciuda razei sale deosebite, aceasta este totuși inferioară celei a rachetelor chinezești anti-navă, a căror rază de lovire este estimată la circa 290 de mile, cu condiția ca nava chinezească să te și vadă de la o asemenea distanță. Sistemul de depozitare (900 de proiectile) și alimentare cu muniție este complet automat, la bordul navei existând și proiectile cu rază lungă ghidate prin GPS.
Foarte interesant va fi însă momentul în care tunurile electro-magnetice, aflate în dezvoltare, vor fi instalate pe cea de-a treia unitate a clasei, DDG 1002 „Lyndon B. Johnson”, existând posibilitatea instalării lor ulterioare și pe celelalte două unități ale clasei.
Profesorul Holmes, la care am făcut referire mai sus, spune că avantajul folosirii tunurilor în angajamente navale este dat de faptul că nava va avea întotdeauna la bord mai multe proiectile decât cele 80 de celule pentru rachete cu care a fost proiectată, însă acestea nu vor putea fi folosite dacă nava este lovită de un adversar ale cărui rachete au pur și simplu o rază de lovire mai mare. Tunurile electro-magnetice s-ar putea să schimbe acest lucru.
În afară de remarcabilele tunuri de 155 de mm, navele clasei se mai evidențiază și cu sistemul periferic de lansare verticală („peripheral vertical launch system” sau PVLS), celulele acestuia fiind amplasate în lateralele navei, de-a lungul perimetrului format de punte. Sistemul va fi denumit Mk57 VLS și va putea acomoda Tomahawk, Standard SM3 și ESSM.
Mk 57
Și mai interesant, la un moment dat, un oficial al US Navy a adăugat că, CIWS-ul navelor acestei clase va fi format din arme cu energie dirijată, cercetările fiind destul de avansate. Presupun că, din acel moment rachetele hypersonice nu vor mai părea la fel de amenințătoare ca acum.
„Zumwalt” este manevrat de un echipaj redus prin comparație cu alte nave, echipaj compus din 142 de oameni, inclusiv detașamentul aviatic.
CMS-ul clasei se face remarcat prin arhitectura deschisă și software-ul standardizat având nu mai puțin de șase milioane de linii de cod.
US Navy va prelua prima unitate a clasei undeva în Aprilie 2016, nava urmând să plece la baza de la San Diego unde se va începe instalarea CMS-ului, senzorilor, a armamentului ș.a.m.d.
Impresia mea este că ne aflăm într-un moment în care US Navy își re-definește strategia pe termen lung evaluând arsenalul prezent și pe cel în dezvoltare, într-un fel finalizând „căutările” de până acum. De ce zic asta? Au retras navele clasei „Oliver Hazard Perry”, dar n-au pus nimic concret în loc. Au început însă programul „Litoral Combat Ship”, un concept modular și nu prea, care ar trebui, conform numelui, să lupte în zone de coastă (ale cui coaste?!?!, ale SUA?), o navă slab înarmată raportat la tonajul său și, ca să fie totul confuz până la capăt, au mers și pe două platforme diferite: „Freedom” și „Independence”. Într-un final au limitat numărul unităților, vor alege o singură platformă cu care să meargă mai departe și, aproape aș putea paria că astea vor fi de fapt navele care vor înlocui fregatele de clasă „Oliver Hazard Perry” în arsenalul US Navy.
Calul de bătaie vor rămâne în continuare distrugătoarele clasei „Arleigh Burke” iar crucișătoarele clasei „Ticonderoga” vor intra treptat la „refit” în vederea prelungirii duratei serviciului activ.
Distrugătoarele clasei „Zumwalt” vor rămâne în număr de trei și, cel mai probabil, se vor constitui în excelente platforme de testare a tuturor noilor tehnologii pe care US Navy va dori să le implementeze pe navele sale, adunând mile și experiență operațională. În momentul în care toate aceste noi tehnologii se vor maturiza suficient iar prețul lor se va fi amortizat într-o oareșicare măsură le vom vedea probabil implementate pe viitoarele clase de distrugătoare și crucișătoare ale US Navy.
Deci, din punctul meu de vedere, dacă vrem să vedem cam cum va arăta US Navy a viitorului atunci este suficient să urmărim îndeaproape programul „Zumwalt”… Și acesta este și motivul pentru care această navă se află astăzi aici, la „Nave celebre” – Episodul X files…
Nicolae
Bibliografie:
Pentru poze de la bordul lui „Zumwalt” vă recomand să accesați acest link: http://www.defensenews.com/story/defense-news/2016/03/31/zumwalt-sea-trials-bath-iron-works-ddg1000-navy-navsea/82456618/
În rest, ce să vă zic, eu am tot citit despre această navă și mi-e greu să vă dau toate link-urile, vă recomand cu încredere www.defensenews.com și www.janes.com și, evident, celebrul deja „Wikipedia”.
The post Nave celebre – Episodul X-files – DDG 1000 Zumwalt appeared first on Romania Military.