Da, pornim la vânătoare! Nu o vânătoare clasică ci o vânătoare de tehnologie militara inovatoare, tehnologie pe care o vedem in operatiuni de debarcare, operatiuni deosebit de dificile si periculoase in care “orice” poate merge prost. Facem o incursiune in lumea puscasilor marini si a vehiculelor amfibii specializate pe care, inspirat sau nu, le-am numit generic…Raţe. Raţe deoarece, ca si “omoloagele” biologice, aceste vehicule plutesc aducand la tarm soldati, arme, munitii, alimente, tot ceea ce este necesar succesului operatiunii si coplesirii apararii inamice. Bineinteles, e evident ca americanii au fost si au ramas Number One in proiectarea, fabricarea si utilizarea in lupta a acestor vehicule specializate, preocuparile celorlalti, germani, francezi, britanici, sovietici fiind departe de ceea ce SUA au reusit sa faca. In general, amfibiile “celorlalti” au ramas doar prototipuri interesante, unele chiar ciudate, remarcandu-se camionul amfibiu britanic Alvis Stalwart/1966, sovieticele PT-76/1951, BTR-60/1959, MT-LB/1969 si francezul ERAC/1961. Nu vom insista asupra amfibiilor “celorlalti” insa mentionam ca in marea lor majoritate acestea puteau trece rauri si fluvii fiind inadecvate executarii unei debarcari pe litoral cu lansare in apa de la km distanta de tarm. Vom insista asupra vehiculelor amfibii americane, de unde au inceput si unde au ajuns, de la Aligator pana la exceptionalul si inovatorul AAV-7. Nu intram in subiect inainte de a ne opri, fugitiv, asupra asaltului amfibiu, operatiune militara ofensiva care proiecteaza fortele proprii pe o plaja ostila/teren ostil desemnata/desemnat. Lider astazi in astfel de operatiuni este America…
Fiindca SUA, asa cum bine stim, au o istorie lunga in ceea ce priveste debarcarile, razboiul venit pe mare, prima astfel de operatiune avand loc in Razboiul de Independenta/1775-1783. E vorba despre ceea ce istoricii navali americani numesc Raidul de la Nassau/1-10 martie 1776, prima operatiune navala si de atac amfibiu executata de catre fortele coloniale impotriva portului britanic Nassau din Bahamas, debarcarea facandu-se prin intermediul barcilor cu vasle aflate la bordul corabiilor. Acest raid e considerat a fi prima batalie in care au fost angrenate Continental Navy/Marina Continentala (Marina SUA in Razboiul de Independenta –formata in 1775. Din ea a rezultat formidabila forta navala de astazi, US Navy) si Continental Marines (infiintata la 10 noiembrie 1775, cunoscuta astazi drept Infanteria Marina/US Marines).
Nu vom insista asupra acestei prime operatiuni de desant naval ci ne vom duce in WW I, Peninsula Gallipoli, unde englezii, australienii, neo-zeelandezii si francezii, in aprilie 1915, desfasurau un desant amfibiu vizand capturarea capitalei otomane Istanbul. Primele debarcari s-au facut, bineinteles, prin traditionalele barci cu vasle, extrem de vulnerabile la focul inamic, pierderile in vieti omenesti fiind cutremuratoare (iata marturia unui soldat australian anonim din trupele ANZAC –“Am ajuns…Barcile sunt coborate. Oamenii aliniati pe punte gata de imbarcare. Curand, o mare de barci se indrepta spre tarm. O ploaie de gloante si srapnel se abate asupra noastra -7 din barca noastra sunt ucisi si Dumnezeu stie cati in celelalte. Ajungem…Pe plaja, trupuri intinse, multe plecate la loc de odihna, altele in agonie scaldandu-se in propriul sange”. In marea lor majoritate erau barci mici care duceau maxim 7-10 soldati. Erau si barci folosite pe baleniere, mai lungi, acestea duceau pana la 24 de soldati. Insa protectia era zero deoarece barcile erau deschise!). Era clar pentru strategii campaniei ca “ceva” nu e bine, ca e nevoie de mecanizare, de barci si nave specializate. Totusi, desi atacul naval si campania terestra au esuat, aceasta e considerata prima debarcare amfibie moderna datorita faptului ca a implicat suport aerian (HMS Ark Royal, prima nava purtatoare de hidroavioane din Royal Navy), nave de debarcare improvizate, de stransura (mici pescadoare, nave cu motor capabile sa se apropie de tarm. Trageau dupa ele barci pline cu soldati si carau la tarm apa, alimente si munitii, insa au fost putine si au platit cumplit pentru cutezanta lor. Au folosit si multe sloop-uri/cutere, veliere de mici dimensiuni cu un singur catarg si doua vele. Ba chiar si nave cu zbaturi in rol de nave de debarcare datorita faptului ca acestea erau concepute pentru ape putin adanci, cu alte cuvinte se puteau apropia mai mult de tarm. Nava SS River Clyde/Marea Britanie a fost modificata pentru a putea duce soldati –trape/usi in coca si scari mobile destinate coborarii soldatilor in barci -cat mai aproape de tarm, aceasta fiind considerata prima nava de debarcare. Nava era la origine carbonifer –transporta carbuni. Insa pretul platit a fost enorm deoarece soldatii care ieseau unul cate unul pe rampa erau mitraliati de turcii aflati in fortul Seddulbahir. Din 200 de soldati debarcati doar 21 au reusit sa puna piciorul pe plaja) si bombardament naval (cuirasate, crucisatoare, distrugatoare, monitoare, submarine franceze, britanice si rusesti/crucisatorul usor Askold), o operatiune aero-navala si terestra in toata regula ce avea sa influenteze decisiv strategia militara in deceniile ce i-au urmat, culminand cu cel mai mare desant maritim din istorie, Debarcarea din Normandia/1944, operatiune in care s-au folosit vehicule specializate capabile sa opereze atat pe apa, cat si pe uscat.
A fost clar pentru strategii britanici ca era nevoie de barci de asalt motorizate/barci motorizate capabile sa duca rapid de la nava pe plaja soldatii drept urmare, Amiralitatea britanica cere in februarie 1915 companiei James Pollock&Son din Londra sa proiecteze rapid o barca cu motor destinata campaniei din Gallipoli, barcile urmand a fi utilizate la debarcarea trupelor (cererea a fost emisa de catre Lord John Fisher, amiral al flotei si sustinator al modernizarii Marinei britanice. Compania James Pollock&Son a fost infiintata de catre James Pollock, tatal lui Walter Pollock. Fiul a condus compania din 1910, aceasta disparand in 1970). Proiectul acestei nave a fost gata in doar 4 zile, fiind rodul mintii geniale a lui Walter Pollock, inginer naval, si a purtat numele de X Lighters/”Brichete X”/”Brichetele”.
GANDACII NEGRI -GOLFUL ANZAC 1915
Rolul acestor trupe speciale în dispozitivul militar american este acela de a acţiona rapid, ca forţă expediţionară autonomă, independent de mijloacele grele ale US Army. “Gandacii negri” datorita faptului ca erau vopsite in negru. Aproximativ 240 de “Gandaci” au fost construiti pana in 1918, acestia avand urmatoarele caracteristici: barci considerate de catre istorici navali ca fiind primele nave de debarcare trupe si echipamente din lume, barcile fiind prevazute cu o rampa mobila la prova (aceasta nu era ascutita ci avea forma de cupa similara unei linguri pentru facilitarea acostarii). Aceste barci sunt primele Landing Craft Infantry/LCI din lume. Barcile au fost construite la santierul naval Osbourne Graham&Co.Ltd din North Hylton/Sunderland (construiau nave cu aburi si veliere. Au realizat canonierele Clasa Insect) si la santierul naval Pollock din Faversham/Kent (infiintat de Walter Pollock la cererea lordului Fisher. Peste 1200 de nave au fost construite aici intre anii 1917-1969. In WW I au construit barje, X Lighters si un submarin costier); ca design erau similare barjelor ce navigau pe Tamisa avand fund plat (peste 60% din lungimea sa). Coca era din tabla de otel; lungime 32,15 m; latime 6,41 m; inaltime 2,30 m (la nivelul puntii); viteza maxima probabila 13-15 kmh, depinde de motorizare; greutate probabila 135/180 tone; capacitate de incarcare probabila 30 tone; echipaj 4; barcile aveau 2 motoare semi-diesel Bolinder/Suedia/2 elice, acestea, inainte de pornire, erau incalzite cu o lampa cu parafina (Bolinder Company a fost infiintata in Stockholm/Suedia de catre fratii Karl si Jean Bolinder, in 1832. Au produs initial componente pentru motoare cu aburi, sine de cale ferata si utilaje destinate exploatarilor forestiere –fierastraie, etc. Din 1903 au produs motoare pentru barje, acestea dovedindu-se foarte fiabile –exista si astazi astfel de motoare in uz. In 1918, Bolinder era unul dintre cei mai important constructori de motoare pentru barci din lume. In anii *20/sec.XX produceau motoare cu un singur cilindru/5-80 CP/450 rpm, cu doi cilindri/10-160 CP si cu 4 cilindri/320 CP/Tip M).
Bolinder Tip E
Foarte probabil, barcile aveau majoritar motoare cu doi cilindri Bolinder R15, 80 CP -4 tone greutate/425 rpm/2 elice cu cate 3 pale, motoare produse in Anglia de catre Grand Canal Company/1911 –filiala Bolinder in Europa. Dar exista si motorizare de 90 CP. Au fost si exemplare X Lighters dotate cu un singur motor/o singura elice, puterea maxima dezvoltata fiind de 40 CP, conform unor surse independente; capacitate de transport maxim 500 de soldati. Insa au fost folosite si in transportul pe plaja a munitiilor, alimentelor si a diverselor echipamente. Barcile erau prevazute cu franghii si suporturi/banci de lemn. Au fost transportati chiar catari si cai cu aceste barci; nu e sigur numarul barcilor aduse la Gallipoli, numarul acestora variaza de la o sursa la alta, dar cel mai probabil au fost 16 motorizate+25 nemotorizate/barje (9 au fost pierdute).
LCI 1915-1918
Se stie insa ca barcile X destinate transportului soldatilor, catarilor si cailor au primit indicativul “K”, iar cele destinate transportului apei, munitiei si echipamentelor au primit indicativul “L”. 16 X-Lighters motorizate au fost dislocate in Malta in vederea sustinerii campaniei din Gallipoli. Barcile care au supravietuit au primit ulterior indicativul ML/Motor Lighter/Motor Usor).
BEETLE -GALLIPOLI 1915
Barcile motorizate au primit numerele de la X-1 la X-200/225, iar cele nemotorizate numerele de la DX-1 la DX-25 (din cele 200 de barci X construite in 1915, 14 au fost convertite ulterior pentru transport si pompare apa. In 1916, alte 9 au fost convertite in transportatoare de apa iar 5 in transportatoare de combustibil). Doar 3 mai exista astazi, X-44/Spithead, X-57/Peter si X-67/Brandram. Dupa WW I, incepand din 1920, multe dintre aceste barci au fost vandute pescarilor britanici asigurandu-le prima experienta motorizata/barci cu motor. Ei bine, multe astfel de barci navigate de acesti pescari au luat parte la evacuarea de la Dunkerque/Dunkirk, 20 de ani mai tarziu, alaturi de alte 5 X Lighters apartinand Royal Navy. De asemenea, astfel de barci au fost vandute si companiilor de transport maritim, guvernamentale sau private, dar si Frantei, Greciei (probabil 3/5 barci, achizitionate intre anii 1921-1923. In 1929 au ajuns la companii private locale), Egiptului si Spaniei (Marina spaniola, 26 exemplare achizitionate in perioada 1921-1925, acestea fiind vazute in Gibraltar. Surse spaniole sustin ca multe au fost transformate in pontoane. Cert e faptul ca 11 inca existau pe timpul razboiului civil). 27 de exemplare au luat parte la razboiul civil din Rusia in 1919/Marea Alba, 3 fiind pierdute. Oricum, dupa WW I barcile au fost dispersate la Constantinopol, Insula Lemnos/Marea Egee, Salonic, Gibraltar si Bombay/India/2 exemplare, ulterior fiind scoase la vanzare; barcile erau neinarmate dar s-a luat in considerare echiparea lor cu o mitraliera Vickers Model 1912, calibrul 7,70 mm. Prima utilizare in lupta a barcilor X Lighters a avut loc in Golful Suvla/6 august 1915, insa designul lor a fost sursa de inspiratie pentru suratele realizate 25 de ani mai tarziu. Totodata, in ciuda faptului ca a fost un dezastru pentru Aliati, datorita proastei planificari, a lipsei de informatii, insuficientei artileriei de sprijin, a lipsei de experienta a trupelor, terenului dificil, logisticii deficitare si lipsei mijloacelor specializate,Gallipoli a reprezentat o lectie importanta, creionand strategia operatiunilor amfibii. Si vom continua cu englezii chiar daca eroul principal al articolului este american. Si asta nu fiindca n-am avea ce spune despre SUA si Infanteria Marina, ci fiindca invataturile britanice au dus la crearea primelor vehicule specializate de debarcare, nu cu mult inaintea SUA, e adevarat!
X-127 LA GALLIPOLI -IMPRESIE ARTISTICA
Bineinteles, strategii Royal Navy nu au renuntat imediat dupa Marele Razboi la ideea navelor de debarcare si a vehiculelor destinate operatiunilor amfibii. Drept urmare, in 1920 se infiinteaza Landing Craft Committeee/LCC, comisie comuna Armata+Marina care avea rolul de a proiecta ambarcatiuni si vehicule necesare unei debarcari pe o plaja ostila, vehicule capabile sa depaseasca vremea nefavorabila, geografia locului si forta apararii adverse, adica tocmai obstacolele care transformasera Gallipoli in dezastru nu cu mult timp in urma. Dupa indelungi dezbateri cu privire la cum ar trebui sa arate si sa se comporte un vehicul amfibiu si o nava de debarcare apare primul proiect de nava, cunoscut drept Motor Landing Craft 1/MLC 1 in 1924. Doi ani mai tarziu, in 1926, a fost gata primul prototip la santierul naval John Samuel White&Co din East Cowes, acesta fiind testat in aplicatii pana in 1927. Cativa ani mai tarziu apare si vehiculul amfibiu (conform majoritatii istoricilor navali, denumirea de vehicul amfibiu/amfibie a aparut in terminologia militara in 1931 odata cu introducerea in dotare britanica a tanchetei amfibii Vickers-Carden Loyd, A4E11 si A4E12 in inventarul armatei britanice. Blindatul usor atingea aproximativ 6 kmh in apa fiind inarmat cu o mitraliera Vickers calibrul 7,70 mm. A fost urmat in 1941 de americanul Landing Vehicle Tracked/LVT –vehicul special creat pentru asaltul amfibiu numit in multe feluri dar cunoscut drept Alligator. I s-a mai spus, cel putin la momentul aparitiei, “amftrack, amtrak-tractor amfibiu. Echipajele il alintau “Gator”, despre “crocodilul american” si “anatomia” sa vom vorbi pe larg in cursul articolului).
MLC 1 avea urmatoarele caracteristici: pescaj de 2 m; lungime 12,80 m; greutate 16 tone; designul similar unei cutii, ambarcatiunea nefiind blindata. Teoretic putea duce pe plaja o tancheta de 12 tone; motorizare Hotchkiss, benzina, extrem de zgomotos; propulsie cu jet de apa, pompa centrifuga fiind actionata de motorul pe benzina; viteza maxima 9-11 kmh; 3 exemplare in dotarea Royal Navy in 1930 (in 1939 aveau opt exemplare). Numarul insignifiant se datoreaza insuficientei fondurilor alocate Marinei si crizei economice mondiale, aceste exemplare fiind realizate intre anii 1926-1928.
Pe langa fondurile insuficiente, la inceputul anilor *30/sec.XX in Royal Navy exista apatie si lentoare in privinta operatiunilor amfibii, fapt ce a afectat dezvoltarea mijloacelor specializate, prioritare fiind marile nave de razboi. Asta avea sa se schimbe la sfarsitul anilor *30 cand Colegiul Naval Regal din Greenwich a elaborat un document in care stipula cerintele operatiunilor combinate prezentandu-l sefilor Armatei, Marinei si Aviatiei britanice in 1936. Documentul recomanda infiintarea Inter-Service Training and Development Centre/ISTDC/Centrul de Instruire si Dezvoltare Inter-Servicii, avand in compunere o forta permanenta din Royal Marines. ISTDC avea rolul de a antrena toate fortele in vederea desfasurarii debarcarilor pe plaje ostile, crearea de echipamente si tehnica specifica, precum si stabilirea metodelor optime de colaborare intre Armata, Marina si Aviatie in astfel de operatiuni, mai bine spus, stabilirea doctrinei comune. Din fericire pentru strategii colegiului naval, documentul a fost luat in considerare, ISTDC luand fiinta la Fort Cumberland, langa Portsmouth, in mai 1938, Royal Army, Royal Navy si Royal Air Force “pupandu-se” reciproc. Primul comandant al ISTDC a fost capitanul Loben Edward Harold Maund/Royal Navy, 1 iulie 1938-septembrie 1939 (a fost capitanul portavionului HMS Ark Royal la momentul scufundarii –noiembrie 1941. A continuat sa serveasca in Operatiuni Combinate avand un rol important in dezvoltarea vehiculelor si ambarcatiunilor destinate debarcarii. A ajuns amiral la sfarsit de cariera). Alaturi i-au stat maiorul Mac Leod/ Artileria Regala, comandantul de escadrila Guy Knocker/RAF si capitanul Peter-Picton-Phillips/Royal Marines (comandant secund). Pana la sfarsitul lui 1939, ISTDC relevase problemele cu care s-ar confrunta o operatiune combinata precum debarcarea – pregatirea si studierea plajei tinta, vehicule amfibii (transportoare de trupe si tancuri), nave specializate de desant, nave de transport (asigurarea fluxului logistic, apa, hrana, munitii,combustibil, echipament dupa debarcare), posibilele tipuri de obstacole subacvatice (naturale sau artificiale). ISTDC a avut un rol important in dezvoltarea Landing Craft Assault/LCA, Landing Craft Mechanized/LCM, Landing Ship Tank/LST etc. Mare parte din “invataturile” ISTDC au fost puse in practica, cu succes, pentru prima data, in cadrul Operatiunii Torta, debarcarea anglo-americana in Africa de Nord din noiembrie 1942. Totodata, conceptul de Operatiuni Combinate si-a aratat utilitatea si versatilitatea demonstrand ca atacul surpriza dinspre mare face toti banii!
Daca britanicii au fost pionieri in privinta navelor de desant si a barcilor de asalt amfibiu, americanii au fost cei care au scos primul vehicul capabil sa se descurce atat pe apa cat si pe uscat, vehicul intrat in productie in 1941. Americanii au fost si au ramas singurii care au reusit sa dezvolte multe modele de astfel de vehicule, inainte de WW II, pe timpul conflictului mondial si dupa…
Asa cum s-a intamplat deseori in aparitia si dezvoltarea categoriilor de tehnica militara, primul vehicul amfibiu american destinat debarcarii s-a nascut…civil. Si asta fiindca initial a fost destinat misiunilor de salvare in zone mlastinoase precum Everglades/Florida (din 1947 devine rezervatie naturala, intinzandu-se pe 28.490 kmp). Vom vedea povestea “aligatorilor” lui Roebling care fiind destinati salvarii de vieti omenesti au mers, pana la urma, la razboi! Vom vedea cum geniul si oportunitatea s-au combinat schimband istoria lumii militare, a US Marine Corps/USMC si nu numai…Dar inainte de “debarcare” si “aligatori” putintica istorie a USMC, o forta militara de elita nascuta, putem spune, odata cu SUA, parte importanta a doctrinei navale americane (USMC se subordoneaza Departamentului de Stat pentru Marina insa e o forta militara independenta. La fel sunt si Royal Marines/Anglia, acestia subordonandu-se Serviciului Naval al Majestatii Sale. Multe state au infanterie marina, unele apartinand Armatei, spre exemplu Franta/Troupe de marine si Brigada 84 “Givati”/Israel. La noi, Regimentul 307 Infanterie Marina face parte din Fortele Navale. Si apropo, MApN-ule, cand inlocuiesti TABC-urile alea antediluviene la compania de asalt amfibiu? Unde sunt navele de desant pe perna de aer promise cu multi ani in urma? Treaba nu se face doar cu barci usoare de asalt, stii prea bine asta! Vrei Infanterie Marina in adevaratul sens, atunci baga dotare corespunzatoare, fir-ar…SEMPER PRAESENS/MEREU PREZENT. Ca fapt divers, interesant zic eu, fortele specializate de infanterie marina isi au originea in…antichitate. Bineinteles, Roma! Imperiul ajunsese dupa infrangerea Cartaginei principala forta navala din Mediterana, romanii creandu-si forte specializate in abordarea navelor inamice, legiuni numite Milites Classiarri/Soldati ai flotei –participau la lupte pe mare si pe uscat. Denumirea Infanterie Marina apare pentru prima data in Spania lui Carol I, Infanteria de Marina-27 februarie 1527, fiind parte a “Armada”/Fortele Navale spaniole. Conform istoricilor, Infanteria de Marina spaniola a fost prima din lume. Troupe de marine/Franta se numara si ei printre primii fiind infiintati in 1627. In octombrie 1664 i-au urmat englezii, Carol al II-lea infiintand primul regiment de infanterie marina din Marina Regala).
Pe 10 noiembrie 1775, la doar sase luni de la primele focuri trase in Razboiul de Independenta (Batalia de la Lexington), Congresul Continental autorizeaza infiintarea Continental Marines/Marinei Continentale. US Navy si Continental Marines au fost organizate dupa model britanic, adoptand organizarea si tactica insularilor (legatura aero-navala si nu numai dintre britanici si americani ramane si-n ziua de astazi. De aceea articolul a debutat cu…insularii). Nu mult dupa infiintare, Marina Continentala avea sa desfasoare prima debarcare in insulele Bahamas, martie 1776, la acea vreme posesiune britanica, insule folosite ca baza de operatiuni anti-americane. Debarcarea s-a facut sub conducerea primului ofiter din istoria USMC si primul comandant al acestei noi structuri militare, capitan Samuel Nicolas –fost proprietar de cabaret. Eeee, Marina Continentala a luat nastere intr-o…taverna. Taverna se numea “Tun Tavern” si era proprietatea lui Robert Mullan, cel care avea sa devina capitan de nava in cadrul Marinei Continentale. Chiar daca i-a avut ca model pe britanici, astazi, USMC e mult peste Royal Marines atat ca numar de soldati cat si ca nivel de dotare, fiind o forta expeditionara complet autonoma echipata “cu de toate” –nave de transport si de debarcare, portelicoptere (12 astfel de nave, peste 40.000 de tone –US Navy), elicoptere de asalt, avioane cu decolare verticala, blindate, artilerie si multe alte jucarii letale…Armata noastra e net inferioara USMC la toate capitolele mai putin la pdf-uri, generali si amirali raportati la numarul militarilor activi!
Inca de la inceputul secolului trecut, cu deosebire dupa WW I, USMC era constienta de utilitatea mijloacelor de transport nava-litoral/sol avand in vedere misiunea principala, atacarea/apararea bazelor navale si operatiuni pe apa/sol. Era nevoie de viteza, de protectie, era nevoie de putere de foc in sprijinul fortelor de debarcare. Pe scurt, era nevoie de mijloace tehnice adecvate misiunilor alocate, era nevoie de barci capabile sa duca soldatii rapid si in siguranta de la nava la tarm, era nevoie de vehicule capabile sa penetreze apararea inamica. Bineinteles, strategii USMC cunosteau experienta britanica la Gallipoli si experienta “Gandacilor negri” in Golful Suvla. Mai mult decat atat, cunosteau experienta franco-spaniola din Insula Alhucemas/Maroc -8 septembrie 1925, debarcare in urma careia a luat sfarsit conflictul cunoscut sub numele de Razboiul Rif/1911-1927, conflict colonial intre Spania sprijinita de Franta si triburile berbere din Muntii Rif/Maroc (la acea vreme, Marocul era protectorat fiind impartit intre Franta si Spania). USMC avea sa-si schimbe in perioada interbelica doctrina, tehnica, echipamentul, organizarea si ducerea razboiului amfibiu, toate aceste schimbari aveau sa “propulseze” infanteristii marini prin insulele Pacificului, incepand cu Guadalcanal, continuand cu Bougainville, Tarawa, Kwajelein, Eniwetok, Saipan, Guam, Tinian, Peleliu, Iwo Jima, si terminand cu Okinawa. La momentul capitularii Japoniei, USMC era o forta teribila formata din 6 divizii de puscasi/485.113 oameni, 5 escadroane aeriene/31 grupuri de aviatie/145 escadrile si o formidabila forta de sustinere navala. In sfarsit…USMC inseamna istorie, traditie, mandrie, forta si continuitate! Da, ramane o forta formidabila si-n ziua de astazi fiind condusa, conform traditiei, de catre un general cu “patru stele” (astazi, General David Hilbbery Berger) avand cartierul general la Marine Barraks/Washington, resedinta traditionala stabilita in 1806. USMC se imparte in doua, Marine Forces Pacific –cartierul general aflandu-se la Pearl Harbour/Insulele Hawaii si Marine Forces Atlantic -cartierul general aflandu-se la Norfolk/Virginia. USMC are trei forte expeditionare/Marine Forces Expeditionary, efectiv 202.000 de oameni/2011 (3 divizii. Conform surselor oficiale, una e in rezerva)+104.000 de rezervisti/2011, 3 escadre aeriene/Marine Aircraft Wing (una e in rezerva), 3 grupuri de sustinere logistica/Force Service Support Group (una in rezerva) +7 unitati expeditionare de marina/Marine Expeditionary Unit (eeee, o astfel de brigada expeditionara e o armata in adevaratul sens al cuvantului. Dotarea si echipamentul acestei unitati depaseste multe armate ale lumii, pe noi cu siguranta. Au, conform surselor oficiale USMC, peste 110 aeronave diverse, minim 120 de elicoptere de atac/suport si intre 7000-15.000 de puscasi). Semper fidelis/Semper Fi!/Mereu Credincios!
Asa cum mentionam anterior, dupa WW I, in anii *20/sec.XX, USMC se afla in cautarea unor mijloace tehnice adecvate de transport nava-tarm pentru infanteristi. Si ne vom opri asupra manevrelor navale efectuate in 1924 in Insula Culebra (astazi, insula-municipalitate apartinand statului Puerto Rico/Porto Rico. Stat insular asociat SUA situat in nord-estul Marii Caraibilor la est de Republica Dominicana, avand aproape 4 milioane de locuitori si 9104 kmp, limba oficiala fiind spaniola si engleza. Insula Culebra a fost capturata de SUA pe 25 iulie 1898 in timpul razboiului cu Spania, debarcarea USMC in insule facandu-se la Guanica/sudul Porto Rico. In 1917, in baza legii Jones-Shafroth, SUA acorda tuturor cetatenilor Puerto Rico cetatenia americana, ceea ce se face si astazi. Din 1940, portoricanii au dreptul sa-si aleaga propriul guvernator, astazi Porto Rico e teritoriu-arhipelag fara personalitate juridica al SUA. Porto Rico, stat insula, compus din Insula Porto Rico/Puerto Rico, cea mai mica dintre insulele Antilelor Mari, la care se adauga grupari de insule/arhipelaguri -Mona/Vieques/Culebra).
La acel moment, SUA aveau o singura baza navala permanenta acolo, in Insula Culebra. Insa in 1919, viitorul presedinte SUA, Franklin Delano Roosevelt, la acea vreme secretar-adjunct al Marinei, viziteaza arhipelagul Porto Rico si baza navala din Insula Culebra, baza situata in cel mai mare golf al acestei insule –Ensenada Honda/Bahia Honda/Puerto Grande. Incantat de locatie si geografia arhipelagului, Roosevelt lanseaza ideea infiintarii si unei baze aero-navale in Ceiba (aviatia navala fusese infiintata inca din 1912). Dar Guvernul SUA n-a fost receptiv la ideea infiintarii bazei aero-navale pana in 1940 cand nazismul facea ravagii in Europa iar Japonia se ridica ca o amenintare potentiala in Pacific. Tot in 1940, Roosevelt, acum Presedinte al SUA, ordona Marinei infiintarea unei bazei aero-navale in Caraibe. Drept urmare, in 1941 s-a alocat suma de 50 de milioane de dolari (echivalentul a 869 milioane de dolari in 2019) pentru infiintarea bazi aero-navale din Insula Vieques/Porto Rico, insula avand 32 km lungime si 7 km latime, fiind cea mai mare din arhipelagul Porto Rico, situandu-se la aproximativ 13 km est de Insula Puerto Rico. Ulterior, pe 15 mai 1941, secretarul Marinei de atunci, Frank Knox, denumeste baza aero-navala “Roosevelt Roads”. Interesant e faptul ca in 1936, Insula Culebra si apele adiacente erau folosite drept poligon de catre US Navy si USMC, din 1941 devenind Zona Navala Defensiva Culebra avand importanta capitala in instruirea Fortelor Navale americane si aliate in WW II, precum si in instruirea si formarea puscasilor marini. Totodata, in WW II, dar si dupa, aici a fost un important poligon de testare a armamentului aero-naval si a tehnicii de desant marin. In 1971, localnicii insulei Culebra s-au revoltat impotriva prezentei navale a SUA cerand inchiderea poligonului considerandu-l “periculos pentru ei si fauna” (dreptate aveau, evident! Abia in 2016, genistii SUA au terminat indepartarea munitiilor neexplodate si a substantelor periculoase de pe insula). Eeeee, manifestatiile de amploare au fost conduse de catre avocatul Ruben Berrios, presedintele Partidului Independentei din Puerto Rico si membru de onoare al…Internationalei Socialiste (interesant, nu-i asa? Stim prea bine ce era Internationala asta!). Au reusit sa inchida poligonul in 1975, toate operatiunile de la Culebra fiind mutate la Vieques. Si revenim in 1924…
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
http://www.clydemaritime.co.uk/xlighters www.xlighter.org
www.navyhistory.org.au
www.usa.gov › federal-agencies
The post RAŢELE 1 appeared first on Romania Military.