Nave celebre – Episodul 9: Fregate americane

Nu degeaba, în partea I a episodului despre fregatele americane, am prezentat trecutul, fregatele de clasă „Perry”, şi am făcut o prezentare succintă a navelor din clasa Littoral Combat Ship, pe scurt „LCS”. Este un subiect pe care astăzi îl vom dezvolta revenind la subiectul principal al articolului, şi anume fregatele americane.

Originile conceptului LCS pot fi găsite în „Future Surface Combatant Program”, lansat de US Navy în 1 Noiembrie 2001. Conform programului, urma să fie creată o nouă familie de nave de suprafaţă, constând în trei clase: un distrugător, denumit DD(X), redenumit DDG-1000, clasă care nu mai necesită alte prezentări (am vorbit despre ea într-un articol separat), un crucişător, denumit CG(X) cu capabilităţi extinse de luptă în domeniul Anti Air Warfare (AAW), inclusiv împotriva rachetelor balistice şi LCS, o navă care urma să deţină capabilităţi în lupta anti submarin (ASW), în lupta împotriva navelor mici, rapide, purtătoare de rachete, dar şi capabilităţi în domeniul dragării minelor, toate acestea în zona litoralului propriu sau al inamicului, un mediu în care în general este foarte dificil să lupţi.

CG(X) impresie artistica

Programul DDG-1000 a avut parte de o reducere dramatică a numărului de unităţi, preţul său luând încet-încet proporţii cosmice iar programul CG(X) a fost pur şi simplu anulat în 2010, cu consecinţa aprobării unui amplu program de modernizare şi prelungire a resursei crucişătoarelor de clasă „Ticonderoga”.

LCS

Reducerea numărului de unităţi ale clasei DDG-1000 a determinat totodată reluarea producţiei distrugătoarelor de clasă „Arleigh Burke”, prima unitate de la reluarea producţiei, DDG-113 „John Finn”, fiind deja lansată la apă, alte unităţi fiind în diverse stadii de execuţie.

Deşi încă în serviciu la data prezentării programului, fregatele „Perry” se apropiau cu paşi repezi de sfârşitul carierei. După cum se vede, programul marinei SUA nu avea în vedere la acea dată şi un program FFG(X) care să înlocuiască fregatele de clasă „Perry”.

Iniţial, programul LCS avea planificată construcţia a 52 de unităţi şi aşa a rămas până în 2014 când, Secretarul Apărării, Chuck Hagel, decide restructurarea programului în sensul în care ultimele 20 de unităţi urmau să aibă parte de o revizuire a proiectului, urmând a fi clasificate ca fregate. Cele 52 de unităţi, LCS/LCS modificat – fregată, urmau să reprezinte 17% din totalul navelor US Navy, a cărei planificare avea în vedere o flotă compusă din 308 unităţi.

Însă, în 14 Decembrie 2015, un memorandum al Secretarului Apărării, Ashton Carter, transmis Secretarului Marinei, Ray Mabus, solicită reducerea numărului de unităţi LCS/fregată de la 52 la 40. Totodată, începând cu anul fiscal 2019, programul LCS ar urma să se reducă la o singură variantă. Toate aceste modificări au ample consecinţe asupra preţului per unitate dar şi asupra preţului modulelor pentru misiuni specifice (ASW, ASuW, MCM).

Evident, în aceste condiţii se pune întrebarea legitimă: care sunt circumstanţele geostrategice care au determinat modificarea proiectului LCS/fregată, respectiv reducerea numărului de unităţi?

Un răspuns este proliferarea conceptului de „distributed lethality” în cadrul structurilor marinei americane în contextul în care situaţia geopolitică din prezent pune din ce în ce mai multă presiune pe US Navy.

În esenţă, strategia de „distributed lethality” implică mai multe iniţiative care au în vedere o mai bună înarmare a flotei, atât cu arme ofensive cât şi cu arme defensive, menţinerea avansului tehnologic în faţa adversarilor şi întărirea capabilităţilor „blue water” în faţa unor „challengeri” ca Rusia sau China.

În acest scop, în iunie 2015, Vice-amiralul Thomas Rowden, comandantul forţelor de suprafaţă, a înființat „Distributed Lethality Task Force” (DLTF) în vederea dezvoltării unei strategii coerente de implementare a conceptului cu consecinţa directă a creşterii letalităţii flotei SUA.

În esenţă, despre implementarea acestui concept a vorbit şi Ashton Carter, în memorandumul din 14 Decembrie 2015. Acesta remarca faptul că, în goana pentru lărgirea flotei SUA până la nivelul prevăzut de 308 unităţi, în condiţiile unui buget din ce în ce mai strâns, US Navy a făcut ample concesii în ceea ce priveşte capabilităţile ofensive/defensive ale navelor sale, favorizând cantitatea în dauna letalităţii. În acest context sunt curios cum va proceda pe viitor proaspătul preşedinte ales al SUA, care a anunţat cu surle şi trâmbiţe creşterea numărului de unităţi ale US Navy.

În acest context politic programul LCS este redus de la 52 de unităţi la 40 de unităţi. Mai mult decât atât, tot mai multă lume începe să se întrebe dacă analiza care a stat la baza alegerii design-ului clasei LCS a fost bine fundamentată sau nu. Se ştie că, în momentul în care se decide achiziţia unei clase de nave, marina elaborează un set de cerinţe pe care viitoarea navă trebuie să le îndeplinească, proceduri riguroase fiind concepute în acest sens.

Procedurile americane în domeniu prevăd utilizarea unui set de trei analize fundamentale pentru demararea oricărui program de achiziţie navală. O primă analiză are în vedere identificarea lipsurilor din dotarea curentă şi a misiunilor pe care noul proiect trebuie să le îndeplinească, a doua analiză priveşte identificarea şi compararea alternativelor disponibile iar cea de-a treia analiză are în vedere obţinerea confirmării că abordarea aleasă este cea mai bună.

A rezultat că US Navy, când a anunţat programul LCS în 1 Noiembrie 2001, nu a efectuat întreg setul de analize prevăzute de proceduri pentru a demonstra că, o navă mică, modulară era neapărat cea mai bună abordare pentru acoperirea lipsurilor marinei americane în zona litoralului (dragare mine, lupta împotriva navelor mici, rapide şi împotriva submarinelor diesel-electrice) în detrimentul altor potenţiale concepte. În loc să efectueze această analiză completă, US Navy şi-a bazat decizia pe convingerea unor lideri ai marinei potrivit căreia LCS era cea mai buna alegere prin comparaţie cu alte concepte, demarând astfel programul. Analiza riguroasă a fost finalizată după demararea programului, cu consecinţele pe care le-am văzut mai sus (modificarea designului pentru 20 de unităţi şi reducerea numărului total de unităţi de la 52 la 40). În acest context merită menţionat faptul că unul din conceptele alternative avea în vedere o navă mai mare – de dimensiunile unei fregate echipate cu drone submarine şi cu capacitatea de a opera şi în largul oceanului.

Mai mult decât atât, s-ar părea că situaţia s-a repetat şi în cazul anunţului făcut de Chuck Hagel în 24 Februarie 2014, prin care se anunţa conversia ultimelor 20 de unităţi la statutul de fregată. Şi în acest caz, nici marina, nici biroul Secretarului Apărării nu au prezentat o analiză riguroasă din care să rezulte capabilităţile/misiunile pe care noua navă trebuie să le acopere şi nici dacă designul ales este cea mai bună abordare pentru acoperirea respectivelor capabilităţi/misiuni. Din lipsă de timp, cei care trebuiau să efectueze analizele necesare au preferat să facă un soi de sondaj printre comandanţii flotei cărora, mai pe româneşte, li s-a cerut pur şi simplu „să-şi dea cu părerea”…

Un raport al Government Accountability Office („GAO”) din Decembrie 2015 constată că designul LCS nu a dovedit nimic până acum în termeni de letalitate/capacitate de supravieţuire deşi primele nave au deja o vechime de şase ani. Mai mult decât atât, se constată că, prin comparaţie cu alte nave de suprafaţă, LCS-urile sunt proiectate în baza unor cerinţe de letalitate şi supravieţuire „modeste”, fapt pe care US Navy vrea să-l compenseze prin modalitatea în care va utiliza navele. Deşi producţia de LCS merge cu „motoarele în plin”, GAO a constatat că, la unele din testele US Navy, LCS nu a îndeplinit anumite „cerinţe” considerate importante. Care ar fi aceste „cerinţe” nu ni se spune, informaţiile fiind clasificate.

Deşi mai mult de 24 de nave ale clasei sunt fie lansate, fie în diferite stadii de execuţie, GAO a constatat, în acelaşi raport, că marina nu a efectuat teste de supravieţuire a navelor şi, în cazul versiunii trimaran, au fost deja identificate probleme la structura din aluminiu a navei. S-ar părea că versiunea „Independence” a suferit avarii la cocă în timpul navigării pe mare montată iar carena sa nu a fost testată la explozii submarine. Amplitudinea avariilor la structura din aluminiu a navei nu este cunoscută şi se pare că nava nu a luat o notă prea bună nici la testarea apărării anti-aeriene.

Raportul GAO pare să fi mobilizat marina pentru că, în 28 Ianuarie 2016 sunt efectuate şi finalizate cu succes testele de nescufundabilitate ale USS „Coronado” (varianta „Independence”). Testarea a cuprins ample exerciţii de combatere a avariilor fiind efectuate numeroase simulări de avarii multiple. Conform managerului de program, Capt. Tom Anderson, nava a îndeplinit baremele stabilite de marină, uneori chiar depăşindu-le. Toate aceste scenarii au în vedere comportamentul navei şi al echipajului său în condiţiile unei avarii provocate de o lovitură a inamicului.

În Iunie 2016, US Navy a demarat testarea carenei navelor din clasa „Independence”, USS „Jackson” (LCS 6) fiind subiectul testelor. Scopul testării este de a expune coca navelor noi la şocuri subacvatice. Trei teste au fost programate pentru USS „Jackson” şi fiecare dintre cele trei teste a implicat explozia unei încărcături de 4.535 kg. În data de 16 Iulie 2016 a avut loc ultimul şi cel de-al treilea test, test pe care se pare că USS „Jackson” l-a trecut cu bine, nava suferind avarii minore fapt care i-a permis să ajungă acasă folosindu-şi propriile mijloace de propulsie. Interesant, la data efectuării testului, a fost raportată activitate seismică în zonă. S-ar părea că, în curând va veni şi rândul variantei „Freedom”, subiectul testului fiind USS „Milwaukee” (LCS 5).

Designul pentru viitoarea fregată, derivată din LCS, prevede capabilităţi mult îmbunătățite în gama misiunilor ASuW şi ASW. Prin comparație cu LCS-urile proiectului inițial, fregatele vor incorpora în armamentul de bază echipamentele necesare executării concomitente a misiunilor ASuW şi ASW, precum şi armament de natură a îmbunătăţi capabilitățile în domeniul AAW. Modificări vor fi aduse şi în domeniul observabilității navei dar se are în vedere şi o sporire a rezistenţei la avariile provocate în luptă, inclusiv în ceea ce privește redundanţa unor echipamente/sisteme vitale. Fregata nu va avea însă posibilitatea de a efectua misiuni de dragare a minelor.

În scopul creșterii letalității navelor, numeroase teste au fost efectuate în vederea integrării pe LCS, atât „Freedom” cât şi „Independence”, a unor rachete anti-navă cu rază lungă de acţiune („beyond horizont”/”over the horizon”). În cadrul RIMPAC 2016, USS „Coronado” („Independence”) a lansat pentru prima dată o rachetă Harpoon Block 1C, ținta fiind, ironic, o fregată de clasă „Perry” ieșită din serviciul activ, aflată la aproximativ 20 de mile marine de „Coronado”. Deși racheta a fost lansată cu succes, se pare că nu şi-a atins ținta. Circumstanțele şi rezultatele lansării sunt analizate de cei în măsură să o facă însă o posibilă explicație a eșecului poate fi şi faptul că integrarea rachetei Harpoon cu sistemul de management al luptei (Combat Management System – „CMS”) nu a fost încă realizată.

USS „Coronado” nu este la prima lansare a unei rachete anti-navă, în Septembrie 2014 efectuând şi un test de tragere cu o rachetă Naval Strike Missile („NSM”), produsă de Kongsberg. Racheta NSM va fi testată şi de cealaltă variantă LCS, varianta „Freedom”. Iar dintr-un articol din 18 August 2016 aflăm că, în acest moment testele de integrare a NSM sunt în plină desfăşurare.

Toate aceste teste vor fi folosite pentru implementarea rachetei anti-navă alese şi pe versiunea de fregată. Pe lângă rachetele anti-navă cu rază lungă de acţiune, versiunea fregată va beneficia şi de serviciul rachetelor Hellfire care vor echipa şi modulul de luptă ASuW al versiunii LCS.

La acest moment US Navy nu este hotărâtă dacă să instaleze sau nu un sistem de lansare verticală a rachetelor (Vertical Launch System – „VLS”) ceea ce va limita foarte mult capabilităţile de luptă AAW ale viitoarei fregate. Lucru destul de curios pentru că, Lockheed Martin a proiectat un model de fregată pentru Arabia Saudită plecând de la versiunea „Freedom”, proiect care include instalarea unui VLS Mk 41 cu 16 celule, capabil să lanseze ESSM, Standard SM2 şi ASROC.

Fregatele propuse Arabiei Saudite sunt cu aproximativ 3 metri mai lungi decât versiunea LCS „Freedom” iar spaţiul reconfigurabil alocat instalării modulelor multi-misiune lipseşte.

Tunul de 57 mm a fost înlocuit cu un tun de 76 mm, 8 rachete anti-navă Harpoon formează principalul armament pentru ducerea luptei ASuW iar tuburile lans-torpilă montate la babord şi tribord, capabile să lanseze torpile grele Mk46, formează principalul armament ASW. Sistemul Sea RAM a fost păstrat şi pe versiunea saudită.

În locul spaţiului reconfigurabil cu care sunt prevăzute LCS-urile, fregatele saudite vor putea acomoda un RHIB („rigid hull inflatable boat”) de 11 metri şi sunt prevăzute cu sonar tractat şi un sistem de contramăsuri tractat împotriva torpilelor tip AN/SLQ-25 „Nixie”.

Fregatele saudite vor avea un echipaj de 110 – 130 de oameni, vor putea atinge viteze de peste 30 de noduri iar la viteza de 10 noduri vor avea o autonomie de aproximativ 5.000 de mile marine.

Despre versiunea fregată, derivată din LCS, se vorbeşte că ar fi gata în 2023 cu dezideratul declarat de a realiza o navă mai rezistentă şi mai letală decât versiunea LCS. Întru îndeplinirea acestui scop a fost înfiinţat un comitet denumit „Small Surface Combatant Task Force”, confirmând practic temerile Congresului şi ale Pentagonului în ceea ce priveşte capabilităţile de supravieţuire ale LCS/fregată în cazul în care ar fi lovită. Îmbunătăţirea nescufundabilităţii viitoarei fregate prevede utilizarea unor tehnici denumite „space armor” care, mai pe înţelesul tuturor, înseamnă pur şi simplu blindarea suplimentară a unor spaţii/zone vitale ale navei. Nu se vorbeşte însă deloc de sporirea redundanţei unor sisteme…

Pentru viitoarea fregată sunt prevăzute echipamente adiţionale în domeniul luptei ASW (sonar tractat, senzori noi şi echiparea cu un elicopter MH-60R) şi în domeniul EW („Electronic Warfare”) comparabile cu cele instalate la bordul distrugătoarelor şi crucişătoarelor flotei.

Toate sistemele viitoarei fregate sunt prevăzute să suporte modificări şi modernizări succesive de natură de a menţine fregata în topul navelor de luptă, lăsând portiţa deschisă pentru echiparea cu lasere sau tunuri electro-magnetice. Ceea ce înseamnă că există suficient spaţiu la bord, o buna rezervă de flotabilitate dar şi suficiente resurse energetice.

Fregata va fi o fregată, cu capabilităţi extinse în domeniile de luptă ASW şi ASuW şi capabilităţi limitate la propria apărare în domeniul luptei AAW.

În cadrul aceluiaşi efort de sporire a letalităţii viitoarei fregate s-a vorbit despre posibila echipare a acesteia cu racheta dezvoltată în comun de Lockheed Martin, Office of Naval Research şi de DARPA, şi anume, Long Range Anti-Ship Missile, pe scurt LRASM. Cu o rază de lovire de cel puţin 200 de mile marine, LRASM este proiectată să utilizeze o nouă tehnologie de ghidare şi să lovească nave, submarine, drone, avioane sau ţinte terestre.

Pentru e elimina orice erori de traducere, aleg să menţionez direct în engleză o declaraţie a marinei: „The objective is to give Sailors the ability to strike high-value targets from longer ranges while avoiding counter fire. The program will use autonomous guidance to find targets, reducing reliance on networking, GPS and other assets that could be compromised by enemy electronic weapons.”

Cât despre capabilităţile viitoarei rachete, tot în engleză: „Along with advances in electronic warfare, cyber-security and communications, LRASM is design to bring semi-autonomous targeting capability to a degree that does not yet exist. As a result, some of its guidance and seeker technology is secret, developers have said. LRASM employs a multi-mode sensor, weapon data link and an enhanced digital anti-jam global positioning system to detect and destroy specific targets within a group of ships, Lockheed officials said. LRASM is engineered with all-weather capability and a multi-modal seeker designed to discern targets, Lockheed officials said. The multi-mode sensor, weapon data link and an enhanced digital anti-jam global positioning system can detect and destroy specific targets within a group of ships, Lockheed officials said. LRASM is armed with a proven 1,000-pound penetrator and blast-fragmentation warhead, Lockheed officials said.”

Ca orice produs Lockheed Martin, LRASM va fi extrem de scumpă şi, cel mai probabil, nu va fi gata pentru a echipa în timp util nici versiunea LCS, nici derivatul acesteia, fregata.

Oricum, în 2015, noi detalii despre modificările designului LCS şi despre viitoarea fregată au ieşit la iveală, conform unui articol publicat de Defense News. Dar, surpriză! Deşi aşteptările tuturor erau destul de ridicate, modificările au fost modeste, de parcă proiectanţilor le-ar fi fost frică să recunoască slăbiciunile proiectului iniţial.

Astfel, LCS „actualizată” va beneficia de serviciile unui radar îmbunătăţit de supraveghere aeriană, ale unui sistem de lansare a rachetelor anti-navă „beyond horizon”, unele îmbunătăţiri fiind aduse blindajului navei. De asemenea, se va instala un sonar tractat multifuncţional şi un sonar activ/pasiv. Se vor mai adăuga 2 tunuri de 25 mm. Toate acestea cu preţul scăderii modularităţii navelor, un element esenţial al proiectului iniţial… Nici pomeneală de instalarea unui VLS care ar fi dat acces la o multitudine de sisteme de armament, în special în lupta AAW.

Noi informaţii cu privire la subiect apar într-un articol publicat de navaltoday.com în data de 2 Decembrie 2016. Aflăm că se fac mari presiuni ca programul fregatelor derivate din LCS să fie oprit de la finanţare. Directorul GAO, Paul L. Francis a cerut Congresului să nu aprobe cererea US Navy de finanţare a 12 fregate derivate din LCS înainte ca prima navă a seriei să fie construită şi testată corespunzător. US Navy intenţionează să solicite autorizaţia de a cumpăra 12 fregate şi finanţarea construcţiei primei nave începând cu anul fiscal 2018.

Raportul GAO menţionează că programul LCS nu a livrat nici pe departe rezultatele aşteptate şi a sfârşit prin a costa de două ori mai mult decât era prognozat, oferind totodată mai puţine capabilităţi decât se aştepta. Programul de livrări nu a fost nici el respectat. Cu acest prilej, senatorul John McCain a fost destul de categoric în afirmaţii: „The littoral combat ship is an all too common example of defense acquisition gone awry.”

Acelaşi Paul Francis a adăugat ulterior că fregata derivată din LCS va costa cu cel puţin 100 de milioane de USD mai mult decât LCS (care costă undeva între 360 şi 500 de milioane de USD) insistând totodată ca programul fregatei să fie unul separat, cu propriile obiective specifice.

Între timp, LCS-urile aflate în serviciu suferă de tot felul de avarii la sistemul de propulsie, avarii care, de obicei, implică fie contaminarea cu apă de mare fie cedarea cuplajelor sistemului de propulsie. USS „Freedom” a pățit-o de trei ori într-un an… USS „Fort Worth” a avut şi ea parte de o avarie catastrofală care a ţinut-o pe bară aproape jumătate de an şi nici USS „Milwaukee” nu a fost prea departe…

Aniuei, nimeni nu mai ţine şirul avariilor, sunt prea multe…

S-ar părea că, fie americanii nu mai ştiu să facă sisteme de propulsie navale, fie oamenii lor nu ştiu să le exploateze corespunzător. Şi dacă în cazul lui Zumwalt vorbim de un sistem inovator de propulsie – IEP („Integrated Electric Propulsion”), în cazul LCS-urilor vorbim pur şi simplu de un sistem de tip CODAG („Combined Diesel and Gas”) necesar obținerii vitezelor mai mari de 40 de noduri. Conform unor surse, s-ar părea că problema sistemului de propulsie al LCS este în proiect/design, ceea ce ar fi cu adevărat o catastrofă. Alte surse, dimpotrivă, susţin că echipajul de bază al LCS-urilor este mult subdimensionat în raport cu suma sarcinilor alocate şi, probabil şi insuficient instruit în operarea sistemelor, ceea ce a determinat nenumăratele avarii suferite de nave. N-aş vrea să comand o LCS în vremurile astea… De altfel mai mulţi comandanţi au fost destituiţi din cauza numeroaselor avarii la sistemul de propulsie, pe motiv de utilizare defectuoasă.

Oricum ar fi, să insişti în aceste condiţii cu finanţarea derivatului fregată (nici mai mult, nici mai puţin de 12 unităţi!!) înainte de a rezolva problemele apărute mi se pare că arunci pur şi simplu banii pe fereastră. Şi aici vorbim de mulţi bani!

Şi totuşi US Navy pare să insiste cu dezvoltarea programelor LCS şi FF („fast frigate”) lansând pe 9 Decembrie 2016 o RfP („Request for Proposal”) având ca obiect dotarea navelor cu rachete anti-navă „over the horizon”.

Chiar dacă programul LCS a fost intens mediatizat şi politizat, este destul de evident că sunt probleme serioase la sistemul de propulsie al navei, probleme a căror rezolvare va necesita alţi (mulţi) bani. Practic, programul LCS ar fi putut fi o fregată ușoară, în genul Sigma 10514. Însă a sfârșit prin a fi doar o corveta foarte grea…

Faptul că se insistă în dezvoltarea programului FF („fast frigate”) pornind de la proiectul LCS mi se pare o eroare. O să încerc să aduc câteva argumente în acest scop.

Unul din factorii care evidențiază LCS este viteza. Ambele versiuni sunt un pur-sânge din acest punct de vedere, atingând viteze maxime ce depășesc binișor 40 de noduri, viteza maximă reală fiind evident clasificată. Dacă presupunem că cerințele tehnico-tactice în baza cărora s-au stabilit misiunile pe care LCS trebuie să le îndeplinească necesită într-adevăr o viteză şi o manevrabilitate deosebite, nu putem să nu ne întrebăm: au nevoie fregatele de o viteză maximă care să depășească 40 de noduri, sau se pot mulțumi cu mai puțin?

Ceea ce ne conduce la următoarea întrebare: ce ar trebui să facă aceste „fregate rapide” de fapt? Păi LCS-ul poate şi trebuie să lupte în zone litorale (mulțumita pescajului redus) în domeniul ASuW şi ASW (niciodată în același timp) sau poate face dragare, niciodată în același timp cu a lupta ASuW sau ASW. Presupun că FF ar trebui să lupte în aceleași zone litorale (şi nu numai, va avea şi capacități „blue water”) în domeniul ASuW şi ASW în același timp şi, potențial se va putea apăra mai bine în AAW. Nu mai poate însă să facă dragare de mine pentru simplul fapt că spațiul configurabil în care se instalează modulele de lupta va dispărea. Apărarea în AAW, în lipsa unui VLS Mk41, se va reduce de fapt la apărarea anti-aeriana cu rază scurtă de acțiune, bazată pe Sea Ram, care, în esență, este un soi de CIWS reactiv, proiectat să înlocuiască Phalanx-urile la bordul navelor US Navy.

Deci, să sumarizăm: viitoarea fregată rapidă a US Navy se preconizează a avea în jur de 4000 de tone, un tun rapid de 57 mm sau 76 mm, 8 rachete anti-navă, 2X3 tuburi lans-torpilă, 1 lansator Sea Ram, helipad şi hangar pentru un MH-60R, sonar tractat, activ / pasiv, capabilităţi de luptă EW şi, cel mai probabil, o viteză mai mică decât LCS dar, potenţial, o autonomie mai mare. Vă sună cunoscut? Dacă nu, hai să facem o comparație scurtă: aproximativ 2400 de tone deplasament, viteza de aproximativ 28-30 de noduri, autonomie bună, un tun rapid de 76 mm, 8 rachete anti-navă, 2X3 tuburi lans-torpilă, helipad şi hangar pentru un elicopter de până în 10 tone, posibilitatea de a avea sonar tractat, capabilităţi de luptă EW şi… 12 VL Mica! OK, dacă totuși sunt şi persoane care nu şi-au dat încă seama, vă zic eu: Sigma 10514 cu configurația de armament indoneziană, corvete grele/fregate ușoare pe care sper să le vad în dotarea marinei române.

Iar o comparație a pescajului celor două, LCS şi Sigma, ne dă așa: LCS, pescaj 3,9 m („Freedom”) şi 4,27 m („Independence”), în timp ce Sigma 10514 are un pescaj de… 3,7 m. Iar pescajul a fost un element extrem de important în economia designului LCS.

Mai mult decât atât, conceptul Multi Mission Bay al celor de la Damen permite configurarea Sigma 10514 inclusiv pentru îndeplinirea operațiunilor de dragare. Şi, apropos de conceptul de modularitate promovat de constructorii LCS, danezii utilizează în acelaşi scop şi cu mai mult succes, îmi permit să adaug, conceptul STANFLEX („standard flex”), inclusiv pe noile nave de clasă „Absalon”. Între timp, deşi au trecut câţiva ani buni de când LCS navighează (a se citi suferă avarii) pe mările lumii, nici un modul nu este încă operaţional.

Prin urmare, în afară de viteza obscen de mare a LCS, nu este ceva ce LCS poate face iar Sigma 10514 nu. Dar este viteza un element atât de important? Aduce o șansă de supraviețuire în plus o viteza cu 15 noduri mai mare în cazul LCS prin comparație cu Sigma? Este această viteză mai mare absolut necesară? Pentru că, niciodată o navă nu va fi mai rapidă decât un elicopter, un avion, o rachetă sau un proiectil. Şi atunci?

Partea care mi se pare cu adevărat trista este că FF, așa cum se prefigurează acum, nu va face nici ea cu mult mai mult decât o Sigma 10514, cel puțin dacă americanii nu decid să instaleze un VLS Mk41 la bordul ei.

Dar nu numai armamentul pare să fie o problemă în ecuația noii fregate. Rapoartele GAO precum şi decizia de a adopta așa numitul „space armor” pe ici, pe colo, prin părțile esențiale ale LCS şi viitoarei FF ne sugerează că proiectul de bază păcătuiește la capitolul supraviețuire. Ceea ce înseamnă că, viitoarea FF va fi mult mai puțin rezistentă în faţa „vicisitudinilor vieţii” decât fosta FFG 7, „Oliver Hazard Perry”. Iar la toate acestea adăugăm nenumăratele probleme ale sistemului de propulsie CODAG, care, bănuiesc, nu poate fi lesne (a se citi ieftin) modificat pentru a deveni mai fiabil.

În actualul context în care US Navy susține şi promovează asiduu mărirea flotei, consider că este nevoie de un program FFG(X) gândit şi proiectat de la zero, în baza unor cerințe tehnico-tactice coerente, clare şi adaptate câmpului de luptă de azi, cu un ochi larg deschis spre cel de mâine. Lucru de altfel împărtășit într-o bună măsură şi de senatorul John McCain (ce să fac, great minds, think alike! ), care a solicitat proiectarea unei noi nave pentru înlocuirea LCS şi a FF subsecvente.

Oricum, celebritatea nu pare să ocolească deloc navele clasei LCS şi ale fregatelor derivate doar că nu pare genul de celebritate care să ofere prea multe motive de mândrie… Cel puțin pentru moment. Şi, în final, s-ar putea ca pana la urma, toate unitățile sa fie reclasificate ca FF?!?!

Este programul LCS un eșec? Momentan, aş zice că n-arată prea bine… Iar dacă problemele apărute nu-şi vor găsi o rezolvare cât mai curând, vor apărea tot mai multe voci care vor cere înlocuirea sa.

Nicolae

Câteva explicaţii:

AAW – anti air warfare (luptă anti-aeriană)

ASW – anti submarine warfare (luptă anti-submarin)

ASuW – anti surface warfare (luptă navă-navă)

EW – electronic warfare (război electronic)

MCM – mine countermeasure (dragaj)

CG – cruiser, guided missile

DDG – destroyer, guided missile

FF – frigate

FFG – frigate, guided missile

Bibliografie: